“Soţul meu este bolnav de cancer, iar acasă mă aşteaptă cinci copii să-i hrănesc. Vă rog să mă ajutaţi.” Replica asta nu mi-a fost adresată în metrou, sau în faţă la Universitate. Nu, ci chiar în faţa uşii propriului apartament, într-o frumoasă (mă rog, după o săptămână de muncă orice dimineaţă liberă e superbă :smile: ) dimineaţă de duminică.

Tocmai termiserăm de savurat micul dejun când a zbârnăit soneria de la intrare. Merg să deschid şi ce să vezi. O femeie cam pe la 50 ani, trasă la faţă şi îmbrăcată ponosit mă întâmpină cu replica din primul paragraf.

Pur şi simplu am rămas mască, deoarece doar la asta nu mă aşteptam. Am bâguit un răspuns idiot şi am închis uşa.

Nu mai contează cum a trecut de interfon, cu toate că şi asta este o problemă. Stau şi mă întreb carec este rolul lui. Întrebarea care mi-a rămas pe creier, şi la care nu am găsit răspuns până acum este: “Cum îi putem diferenţia pe cerşetorii escroci, de oamenii care au într-adevăr nevoie de ajutor?”

Sigur, am văzut filmul Filantropica, am citit tot felul de chestii despre fenomenul ăsta, al cerşetoriei, însă … Printre escrocii care ne asaltează din toate direcţiile, nu există oare şi oameni care au nevoie de un mic ajutor?

În ce direcţie evoluează şi societatea asta! Îţi este din ce în ce mai greu să separi şarlatanul d eomul cinstit. Voi cum aţi fi procedat în locul meu?